17/03/2026
𝐂𝐞 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆, 𝐦𝐚𝐢 𝐞𝐱𝐚𝐜𝐭, “𝒄𝒐𝒏𝒔𝒆𝒄𝒊𝒏𝒕̦𝒆 𝒑𝒐𝒍𝒊𝒕𝒊𝒄𝒆 𝒔̦𝒊 𝒋𝒖𝒓𝒊𝒅𝒊𝒄𝒆” ?!
Majoritatea (dacă nu fiecare) dintre noi, sperăm să nu aflăm niciodată.
În continuarea articolului anterior, ca o repercusiune a faptului că România a permis Statelor Unite amplasarea de tehnică militară și soldați pentru operațiuni militare în Iran, pe teritoriul României,
aduc în atenție aceea că, în cursul zilei de ieri, într-o conferință de presă, purtătorul de cuvânt al MAE iranian - Esmail Baghaei, s-a referit în mod direct la România, considerând că:
“𝑜 𝑎𝑠𝑒𝑚𝑒𝑛𝑒𝑎 𝑎𝑐𝑡̦𝑖𝑢𝑛𝑒 𝑎𝑟 𝑖̂𝑛𝑠𝑒𝑚𝑛𝑎 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑖𝑐𝑖𝑝𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑙𝑎 𝑎𝑔𝑟𝑒𝑠𝑖𝑢𝑛𝑒𝑎 𝑚𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎𝑟𝑎̆ 𝑖̂𝑚𝑝𝑜𝑡𝑟𝑖𝑣𝑎 𝐼𝑟𝑎𝑛𝑢𝑙𝑢𝑖. 𝐴𝑐𝑒𝑎𝑠𝑡𝑎̆ 𝑎𝑐𝑡̦𝑖𝑢𝑛𝑒 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑙𝑒𝑡 𝑖𝑛𝑎𝑐𝑐𝑒𝑝𝑡𝑎𝑏𝑖𝑙𝑎̆ 𝑑𝑖𝑛 𝑝𝑢𝑛𝑐𝑡 𝑑𝑒 𝑣𝑒𝑑𝑒𝑟𝑒 𝑎𝑙 𝑑𝑟𝑒𝑝𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑟𝑛𝑎𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙 𝑠̦𝑖 𝑎𝑟 𝑎𝑡𝑟𝑎𝑔𝑒 𝑟𝑒𝑠𝑝𝑜𝑛𝑠𝑎𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑟𝑛𝑎𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙𝑎̆ 𝑎 𝑠𝑡𝑎𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑟𝑜𝑚𝑎̂𝑛 𝑑𝑎𝑐𝑎̆ 𝑎𝑟 𝑓𝑖 𝑝𝑢𝑠𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑝𝑟𝑎𝑐𝑡𝑖𝑐𝑎̆. 𝐷𝑒 𝑎𝑠𝑒𝑚𝑒𝑛𝑒𝑎, 𝒅𝒊𝒏 𝒑𝒖𝒏𝒄𝒕 𝒅𝒆 𝒗𝒆𝒅𝒆𝒓𝒆 𝒑𝒐𝒍𝒊𝒕𝒊𝒄, 𝒂𝒓 𝒓𝒆𝒑𝒓𝒆𝒛𝒆𝒏𝒕𝒂 𝒐 𝒑𝒂𝒕𝒂̆ 𝒏𝒆𝒂𝒈𝒓𝒂̆ 𝒊̂𝒏 𝒊𝒔𝒕𝒐𝒓𝒊𝒂 𝒓𝒆𝒍𝒂𝒕̦𝒊𝒊𝒍𝒐𝒓 𝒅𝒊𝒏𝒕𝒓𝒆 𝑰𝒓𝒂𝒏 𝒔̦𝒊 𝒂𝒄𝒆𝒂𝒔𝒕𝒂̆ 𝒕̦𝒂𝒓𝒂̆, 𝒅𝒆𝒐𝒂𝒓𝒆𝒄𝒆 𝒑𝒐𝒑𝒐𝒓𝒖𝒍 𝒊𝒓𝒂𝒏𝒊𝒂𝒏 𝒔̦𝒊 𝒑𝒐𝒑𝒐𝒓𝒖𝒍 𝒓𝒐𝒎𝒂̂𝒏 𝒂𝒖 𝒇𝒐𝒔𝒕 𝒎𝒆𝒓𝒆𝒖 𝒊̂𝒏𝒕𝒓-𝒐 𝒓𝒆𝒍𝒂𝒕̦𝒊𝒆 𝒅𝒆 𝒑𝒓𝒊𝒆𝒕𝒆𝒏𝒊𝒆. ...”
În fața acestei declarații, amenințări sau cm înțelegem să apreciem fiecare, Ministerul Afacerilor Externe român a transmis următorul comunicat de presă:
„𝐴𝑐𝑜𝑟𝑑𝑢𝑙 𝑏𝑖𝑙𝑎𝑡𝑒𝑟𝑎𝑙 𝑑𝑒 𝑎𝑐𝑐𝑒𝑠 𝑑𝑖𝑛 2006 𝑜𝑓𝑒𝑟𝑎̆ 𝑆𝑈𝐴 𝑐𝑎𝑑𝑟𝑢𝑙 𝑙𝑒𝑔𝑎𝑙 𝑔𝑎𝑟𝑎𝑛𝑡𝑎𝑡 𝑑𝑒 𝑎 𝑢𝑡𝑖𝑙𝑖𝑧𝑎 𝑏𝑎𝑧𝑒 𝑚𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎𝑟𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑅𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑖𝑎 𝑐𝑢 𝑡𝑖𝑡𝑙𝑢 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑖𝑛𝑢𝑢.”
Nu mă grăbesc să cataloghez acest comunicat drept un veritabil sofism.
Constat, însă, că poate fi de natură să inducă anumite concluzii, una dintre acestea fiind cea potrivit căreia, în baza acordului, mai sus menționat, România ar fi avut obligația să pună (oricum) bazele militare din România, la dispoziția Statelor Unite.
Lucrurile sunt mai mult decât nuanțate.
Acordul bilateral din 2006 dintre România și SUA – cunoscut oficial drept 𝐴𝑐𝑜𝑟𝑑𝑢𝑙 𝑝𝑟𝑖𝑣𝑖𝑛𝑑 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑙𝑒 𝑓𝑜𝑟𝑡̦𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑆𝑡𝑎𝑡𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑈𝑛𝑖𝑡𝑒 𝑠𝑡𝑎𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑡𝑒 𝑝𝑒 𝑡𝑒𝑟𝑖𝑡𝑜𝑟𝑖𝑢𝑙 𝑅𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑖𝑒𝑖 – este documentul care stabilește cadrul legal pentru cooperarea militară dintre cele două țări, semnat în 2005 la Washington și ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 268/2006.
𝐏𝐞 𝐬𝐜𝐮𝐫𝐭, 𝐚𝐜𝐨𝐫𝐝𝐮𝐥:
• permite utilizarea de către SUA a unor facilități militare românești (precum bazele Mihail Kogălniceanu și Câmpia Turzii);
• autorizează staționarea și rotația trupelor americane, desfășurarea de antrenamente, exerciții comune și activități logistice;
• 𝐦𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐞𝐢 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐛𝐚𝐳𝐞𝐥𝐨𝐫 – 𝐚𝐝𝐢𝐜𝐚̆ 𝐒𝐔𝐀 𝐥𝐞 𝐟𝐨𝐥𝐨𝐬𝐞𝐬𝐜 𝐜𝐮 𝐚𝐜𝐨𝐫𝐝𝐮𝐥 𝐬̦𝐢 𝐬𝐮𝐛 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐫𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐞;
• 𝐧𝐮 𝐩𝐫𝐞𝐯𝐞𝐝𝐞 𝐨𝐛𝐥𝐢𝐠𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐦𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐚 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐢𝐜𝐢𝐩𝐚 𝐥𝐚 𝐚𝐜𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢 𝐦𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐦𝐞𝐫𝐢𝐜𝐚𝐧𝐞 𝐬̦𝐢 𝐢̂𝐧 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐮𝐧 𝐜𝐚𝐳 𝐝𝐞 𝐚 𝐬𝐩𝐫𝐢𝐣𝐢𝐧𝐢 𝐜𝐚𝐦𝐩𝐚𝐧𝐢𝐢 𝐨𝐟𝐞𝐧𝐬𝐢𝐯𝐞.
În alte cuvinte, 𝐚𝐜𝐨𝐫𝐝𝐮𝐥 𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐚𝐜𝐭𝐞𝐫 𝐩𝐫𝐞𝐩𝐨𝐧𝐝𝐞𝐫𝐞𝐧𝐭 𝐝𝐞𝐟𝐞𝐧𝐬𝐢𝐯 𝐬̦𝐢 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐨𝐩𝐞𝐫𝐚𝐫𝐞 – apără, consolidează și permite interoperabilitatea în cadrul parteneriatului strategic și al NATO, 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐚 𝐢𝐦𝐩𝐮𝐧𝐞 (𝐢̂𝐧𝐬𝐚̆) 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐞𝐢 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐢𝐜𝐢𝐩𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐥𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐥𝐢𝐜𝐭𝐞 𝐞𝐱𝐭𝐞𝐫𝐧𝐞.
La nivel factual, dincolo de declarațiile cu care (din păcate) ne-am obișnuit, președintele SUA – Donald Trump, nu a consultat țările aliate (să ne referim în special la țările din blocul NATO) atunci când a declanșat acest război, împreună cu statul Israel,
în egală măsură, un război început fără aprobarea Congresului SUA, fără mandatul ONU și, din câte se pare, chiar fără consultarea experților de la Pentagon.
Ulterior, președintele Trump a afirmat că aliații din NATO (și din Asia) ar trebui să intervină în războiul din Iran, mai ales în rațiuni de securitate a strâmtorii Ormuz (securitate despre care anterior ne asigura că o vor asigura Statele Unite).
În interviurile următoare a afirmat, amenințând (ca un veritabil partener, pe care te poți baza, desigur) că “𝒗𝒂 𝒇𝒊 𝒇𝒐𝒂𝒓𝒕𝒆 𝒓𝒂̆𝒖 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒗𝒊𝒊𝒕𝒐𝒓𝒖𝒍 𝑵𝑨𝑻𝑶 𝒅𝒂𝒄𝒂̆ 𝒂𝒍𝒊𝒂𝒕̦𝒊𝒊 𝒆𝒖𝒓𝒐𝒑𝒆𝒏𝒊 𝒏𝒖 𝒔𝒆 𝒗𝒐𝒓 𝒊𝒎𝒑𝒍𝒊𝒄𝒂!”
Relativ la toată această înșiruire (nefastă) de evenimente, țări europene, relevante în plan militar și istoric, membre UE (și nu numai) și, în egală măsură, majoritatea aliate în cadrul NATO, dintre care numesc aici – Franța, Germania, Italia și Marea Britanie, au anunțat deja, fără echivoc, că nu se vor implica militar în războiul din Iran.
Premierul Italiei - Giorgia Meloni, a asumat o serie de critici față de atacurile americane și israeliene, invocând respectul pentru dreptul internațional și riscurile unei intervenții disproporționate.
Practic, Uniunea Europeană, ca mesaj principal, a respins cererea președintelui american, transmițând că „𝑛𝑢 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑟𝑎̆𝑧𝑏𝑜𝑖𝑢𝑙 𝐸𝑢𝑟𝑜𝑝𝑒𝑖” și făcând apel la „maximă reținere” și soluții diplomatice.
În tot acest timp, ca membru UE, dar și având în vedere realitatea geografică (inexorabilă, am putea scrie) în care ne regăsim, care este poziția României, din perspectivă geostrategică, în acest conflict?!
Oare ce mesaj transmitem, în interiorul lanțului de încredere (și interdependențe) european, având în vedere că în ultima vreme ne poziționăm tot mai des, mai degrabă în răspăr cu interesele europene și implicit ale noastre, din perspectiva coeziunii regionale (vitală în asemenea perioade de incertitudine extinsă)?!
România riscă să fie percepută ca fiind parte dintr-un război cu mize greu de definit (relativ la justețea acțiunilor întreprinse) și cu proporții greu de anticipat, din perspectiva pierderilor umane în primul rând și al implicațiilor economice, deloc de neglijat, în plan secund.
Se apreciază că Statele Unite au trecut la următorul nivel, din momentul în care au luat la țintă unele dintre vestigiile civilizației persane și globale, cm ar fi Palatul Golestan și Marele Bazar,
în opinia multor specialiști, această strategie semnificând suficient de clar, intenția de eradicare a oricărui tip de identitate iraniană/persană, astfel încât, nici la nivel politic, nici la nivel societal-civilizațional, Iranul să nu mai aibă niciun fel de ambiții pentru mai multe decenii.
Cu privire la această chestiune, UNESCO transmite că distrugerea Palatului Golestan și a Marelui Bazar din Teheran, reprezintă "𝑜 𝑑𝑒𝑐𝑙𝑎𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑒 𝑑𝑒 𝑟𝑎̆𝑧𝑏𝑜𝑖 𝑖̂𝑚𝑝𝑜𝑡𝑟𝑖𝑣𝑎 𝑢𝑛𝑒𝑖 𝑐𝑖𝑣𝑖𝑙𝑖𝑧𝑎𝑡̦𝑖𝑖".
Bazele militare, cm sunt și cele din România - ca parte a unor acorduri bilaterale, au un caracter strict defensiv și nu de altă natură, așa încât, faptul că acționăm în răspăr cu poziția cvasi generală, asumată la nivel european, rămâne, în continuare, insuficient (sau sofistic) explicat la nivelul autorităților române decidente.
Întrebările care ar trebui să ne preocupe sunt dacă din punct de vedere moral și uman putem gira, de o manieră sau alta, acțiunile Statelor Unite (și nu numai) la adresa Iranului,
la adăpostul unor “justificări”, multe în dezacord cu realitatea, unele dintre acestea, de-a dreptul hilare, pentru oricine își propune să se păstreze într-o zonă de minimă onestitate,
respectiv, dacă mai putem întreține (în mod voit sau nu) această confuzie între poporul iranian (imperfect, poate, ca orice popor, dar cu o cultură impresionantă și, din păcate, neînțeleasă) și actualul regim de la Teheran?
Între timp, cu puțin timp în urmă, inclusiv Joe Kent, nimeni altul decât șeful Agenției pentru contra-terorism din SUA, și-a prezentat demisia, publicând o scrisoare întreagă pe contul său de X, prin care și-a exprimat dezacordul față de războiul din Iran, considerând aceasta ca fiind o mare greșeală,
ideea principală a scrisorii (ca să nu mă refer la altele) fiind aceea că Iranul nu reprezenta nicio amenințare iminentă pentru națiunea americană.
Doar pentru context, este de menționat faptul potrivit căruia Joe Kent era unul dintre susținătorii devotați ai președintelui Trump, fost membru al Beretelor Verzi, a cărui primă soție, angajată în Marina SUA, a fost ucisă într-un atac sinucigaș în 2019, în Siria.
Este clar că pentru acest om, situația din Iran și implicațiile potențiale, au devenit de netolerat.
Se spune că atunci când alegem să tăcem în fața nedreptății, devenim parte din ecoul ei,
așa încât, poate că a venit timpul să înțelegem că alianțele sunt importante, însă uneori ceea ce ne definește cu adevărat este felul în care alegem să onorăm aceste alianțe.
